Romanticii șaize șapte,
azute de flori de șoapte,
De versuri de dor sub lună ei nu au cabar.
Primvările sunt banale, scrisorile vorbe goale
Și râde șuvița blondă ascunsă într-un sertar.
Oh-ho!
Oh-ho!
Amorul ne joacă feista când îi pune pe jar,
Romanticii șaize șapte, azute de vis de noapte,
De banca din parc și chiar de vraja stelelor,
De versuri nemuritoare dansate de mama mare,
Dar vai când iubire-i prinde în albifior.
Oh-ho!
Oh-ho!
Să-i vezi cum devin timid și cum devin visător,
Uită șeicul ce electrețune dintr-un ton omar,
Și observă că pe cer e lună,
descoperind chiar și parcul ultar.
Romanticii șaize șapte,
la stele în prac de noapte,
Își scând focul lor din inim,
din poem de dor,
Nu uită într-un cons de stradă să cânte o serenadă,
Atunci când iubire-i prinde în albifior.
Oh-ho!
Oh-ho!
Romanticii șaize șapte sunt ca blânicilor.
Uită șeicul ce electrețune dintr-un ton omar,
Și observă că pe cer e lună,
descoperind chiar și parcul ultar.
Romanticii șaize șapte,
la stele în prac de noapte,
Își scând focul lor din inim,
din poem de dor,
Nu uită într-un cons de stradă să cânte o serenadă,
Atunci când iubire-i prinde în albifior.
Oh-ho!
Oh-ho!
Romanticii șaize șapte sunt ca blânicilor.
Romanticii sunt romantici.
Romanticii șaize șapte, da,
Romanticii sunt romantici.