Umilă și simplă,
cu geamuri și grindă,
o podea de sticlă,
transparentă, nu oglindă.
De-asta nu știam cât eram de tristă,
crezând că e firesc
să mă simt învinsă
și fără să zâmbesc.
Ușa largă deschisă,
dar nu îndrăzneam să ies,
dar chiar și încolevie vedeam cum arem cresc.
Mă îmbrăcam în gratii reci,
în negru cenușiu,
că eu sunt pasărea care vrea totul,
am aflat târziu,
tremurând de frica unui viu infinit
și respirând puțin,
atent și chipsuit.
M-am mulțumit cu un glas nefericit
și apoi cu un glas stins care m-a nimicit.
Acum zburdând prin nori,
cu sufletul ușor,
am regăsit curajul de care mi-era dor.
Deși nu-l cunoșteam,
trăia mereu în mine,
iar eu trăiam cu el într-o colivie.